Idealurile care mi-au luminat calea si, din cand in cand, mi-au dat curaj reinnoit de a intampina viata cu voiosie au fost bunatatea, frumusetea si adevarul.

Te poti stradui o viata intreaga, te poti lupta cu morile de vant, te poti bate cu pumnul in piept ca ti-ai dat viata pentru asta si in final sa-ti dai seama ca nu ai luptat in razboiul tau. O sa realizezi ca ai plecat ca un orb de acasa incercand sa arati lumii ca tu poti schimba sensul lucrurilor. Te-ai inarmat cu iubire, ti-ai trantit credinta la picioarele lor si ti-ai desfacut deliberat pieptul lasand sagetile viciate de lumesc sa-ti pangareasca inima si tot ce aveai mai bun. Dar acum, intins in campul plin de trupuri secatuite, inainte de a-ti da ultima suflare, ochii tai au fost scaldati de speranta izbandei. E minunat cum este de ajuns o singura secunda sa constientizezi un razboi de o viata. Acum stii pentru ce ai luptat atat. Tu nu trebuia sa salvezi pe nimeni si nici sa ajungi eroul cuiva, razboiul trebuia sa-ti pregateasca sufletul pentru calatoria spre casa. Era nevoie sa te invete sa primesti bucuria unei zile in iarba si emotia primelor lacrimi de fericire. Razboiul ti-a secatuit sufletul de tot ce avea pentru a face loc unei iubiri fara margini si fara nevoi. Necesitatea unui razboi s-a transformat in Pacea de dupa, iar tu, curajosule soldat poti renunta la arme pentru ca razboiul s-a terminat. Traieste acum viata pe care ai asteptat-o, ingradeste-ti casa si rasadeste flori si atunci o sa vezi ca nimic nu a fost in zadar!

Cine sunt eu sa hotarasc soarta ta? Cine sunt eu sa depinzi de mine sau de actiunile mele? Tu esti sigurul responsabil pentru ceea faci si pentru ce urmaresti. Nu poti arunca vina pe mine, nu poti sa te scuzi spunand ca toate au fost facute pentru mine sau pentru noi. In definitiv, existi doar tu sau eu, singurele entitati care se justifica intr-un univers din care nimeni nu mai intelege nimic.
Lucrurile sunt simple, la fel ca viata, dupa cum bine spunea un om mai destept decat noi toti, insa avem o placere inimaginabila de a o complica. Ne place sa ne creem propriile drame si sa traim din ele si din suferinta pe care ne-o provoaca. Suntem o lume dramatica care joaca o piesa mult prea trista, facand abstractie de toate lucrurile frumoase care se intampla fara sens. Ne place sa fim noi si mai presus decat orice, sa avem dreptate. Suntem atat de inradacinati in prostia noastra incat nu vedem ca toate se intampla in afara realitatii pe care o concepem, ca viata isi urmeaza cursul linistit departe de jocul nostru absurd. Avem reguli si principii, ne batem cu pumnul in piept si nu ne vine a crede ca suna a gol. Am renuntat la suflete si la speranta de mai bine pentru a fi in rand cu lumea si cu regulile ei. Am acceptat sa facem parte din sistem doar pentru a fi intr-o categorie, doar pentru a ne primi numarul de ordine si pentru a astepta linistiti bilantul final. Ma intreb, mie ce-mi iese din toate socotelile astea? Raspunsul e simplu: gustul amar din fiecare dimineata.

Totul incepe dimineata cand visele se scurg pe buze lasand urme amare ale realitatii de care tocmai ai scapat. Te ridici si incepi sa repeti mecanic actiuni pe care oamenii vii obisnuiesc sa le aiba. Orice este mai potrivit decat sa iti asculti gandurile, ai da totul sa poti uita. A trecut mult timp de cand ai iesit ultima data din casa cu un scop sau o directie, mintea ta nu mai produce vointa sau dorinta, ai ramas un sir lung de regrete amestecat intr-un trup care nu mai straluceste.
Viata te rasplateste, ar spune unii, pentru ca ai jucat dintr-o pozitie pe care n-o meritai, insa toate sunt in mintea ta. Te-ai blocat si iti refuzi fiecare zi cu seninatate drept pedeapsa pentru ca nu ai reusit. Ai cazut de prea multe ori si ai sfarmat un orgoliu urias, ai distrus statuia ce iti purta glorioasa chipul si iti dadea puterea sa faci oamenii sa priveasca in sus catre tine. Acum esti mic iar jocul vietii nu mai este interesant pentru tine.
Poate ca noaptea iti va aduce un vis mai bun de data asta, poate vei reusi din nou sa fii erou, cine stie? Poate vei gasi o cale sa iesi din tunelul in care te ascunzi si sa alegi din lume un alt chip pe care sa-l inalti intr-o statuie. Daca va fi sa cada din nou, macar nu va fi chipul tau. Oricum, gustul amar de dimineata il simtim cu totii.

Raman rece rugamintilor tale de a redeveni om. Nimic nu ma convinge ca de data asta nu voi simti dezamagirea amara a sentimentelor lumesti si a vanitatii lucrurilor. Am decis sa raman aici, departe de voi si de iubirea voastra conditionata. Nu intelege gresit, nu sentimentele voastre m-au ucis ci dezgustul fata de ce am inceput sa simt pentru ceea ce devenise lumea mea – un sir lung de ziduri de care ma izbeam. M-am ingradit singur intr-o lume pe care o creasem pentru fi perfecta si m-am facut rob propriilor temeri. Am continuat sa lupt pentru cauze pierdute si am ajuns sa caut adierea vantului intr-un loc in care l-am simtit candva. Totul parea urmarea unui fapt ce inca nu l-am deslusit, poate a fost o alegere, poate a fost la randului lui o urmare, nimeni nu mai stie cum s-a intamplat…
Lumea arata bine de aici. Oamenii nu par sa fi observat ca eu nu mai sunt, totul se petrece in acelasi ritm dezorganizat, unii alergand iar altii zacand in nepasare. In zadar mi-am facut procese de constiinta cum ca unele destine depind de mine si de actiunile mele, am fost nimic intr-un absolut de nepriceput.
Te rog sa cauti in tine bucatile de fericire pe care le-am sadit acolo si sa le pui cap la cap…poate vei reusi sa inchegi un zambet.

Iti amintesti zilele in care reuseai sa fii tu? Era atat de bine si chiar daca singuratatea te coplesea uneori, erai foarte aproape de fericire. Poate ca nemultumirea te-a adus aici, ori indrazneala ta nemasurata, sau poate nebunia atat de caracteristica oamenilor. Tu nu te poti opri si nu o vei face chiar daca in urma ta raman lacrimi si pareri de rau. Stiu ca e greu si mai stiu ca gasesti placere in asta, insa trebuie sa-ti stabilesti obiectivele, viata ta a devenit prea intamplatoare.
Ai putea sa te uiti in jur, sunt foarte multi oameni care te iubesc si care isi fac griji pentru tine. Regaseste-ti constantele si leagata-te din nou de realitatea pe care o traiesc ceilalti chiar daca lumea ta e perfecta, ei au nevoie de tine. Poate ca vei ramane la fel de nemultumit, insa trebuie sa-ti amintesti despre ce trebuia sa fie viata ta si despre lucrurile extraordinare pe care trebuia sa le faci tu pentru ei. Incearca sa traiesti printre oameni iar lumea te va rasplati cumva, fie chiar si cu pareri de rau.
Nu vreau sa te mai izbesti de fiecare zi ca si cum ai fi plecat de mult timp din tine. Intoarce-te la ziua in care ai inceput totul si alege altceva, de data asta poate vei fi multumit.